Kity

Sunt momente in care nu stim cum sa reactionam. Astazi, mai mult ca alta data, m-am dus sa vad ce face perusul meu, de ce e atat de mut si nu e zglobiu, ca altadata, ciripind de indata ce auzea usa de la intrare. L-am gasit asteptand in colivie, nitel apatic. Am intins mana dupa el si nu s-a ferit, cum proceda de obicei. L-am luat in mana si imi parea nitel obosit, tragea sa scape dar nu cu ravna…

L-am asezat pe masa si am vazut ca se impleticea, fara sa aiba prea mare stabilitate in picioare. Cu un ultim efort, a incercat sa zboare pe umarul meu. Respira mai greu. L-am luat usor in mana si l-am asezat din nou pe masa. Simteam ca e in apropierea clipei in care va pleca pe alt taram, ceva din interiorul meu imi spunea asta. Inutil sa ma intreb ce mai are, usor, usor, s-a stins, respirand de doua ori mai profund. A adormit ca un prunc, asteptand invierea in cealalta lume.

Kity, cel care mi-a inviorat diminetile timp de 2 ani, a plecat in alte zari, odata cu toamna ce se strecoara usor in noi…

Toamna frumoasa printre morminte

Toamna, atat de placuta si imbietoare pentru o plimbare prin locuri linistite si putin populate, locuri incarcate de istoria neamului, de istoria oamenilor ce s-au perindat prin aceasta lume… O plimbare prin cimitir! Nu am o predilectie, dar daca am ocazia, nu intarzii sa ma preumblu alene pe aleile strajuite de crucile invechite de vreme si incarcate de licheni. Avem in Bucuresti o oaza de liniste in cimitirul Bellu. Din nefericire, nu stim sa ingrijim o opera de arta, asa cum este acest cimitir ce ne adaposteste la umbra crucilor, lespezilor si monumentelor funerare, unele dintre ele chiar pompoase in stilul arhitectonic, toata floarea cea vestita a Romaniei regatene, interbelice, a culturii noastre (cu certitudine ca tot ceea ce am avut mai valoros in tara asta zace in pamant, acum numai cultura nu avem in tara!)

Minulescu...

Toamna pastelata printre morminte

Monumentul Poroineanu si legenda sa

O greşeală, trei sinucideri
 Chiar dacă a fost una dintre cele mai emblematice figuri ale vieţii politice româneşti, a primit recunoştere din partea tuturor celor care l-au cunoscut, acest om distins, bun şi cinstit avea să primească de la viaţă o cumplită lovitură. Fiind foarte înstărit, Constantin Poroineanu şi-a trimis copiii la studii în străinătate, la Paris. Unul dintre fiii acestuia s-a îndrăgostit de o studentă pariziancă, cu care s-a căsătorit şi pe care a adus-o în România. În tinereţe, bătrânul Poroineanu, aflându-se şi el la Paris, tot pentru studii, a avut o aventură cu o pariziancă din care s-a născut o fată, exact studenta cu care se căsătorise fiul său. Lucrurile mergeau bine, tinerii erau fericiţi, dar pe la vârsta de 30-35 de ani, o bătrână care ştia adevărul le-a spus celor doi.
 „Stupefiată, soţia se sinucide, gest pe care-l face şi soţul ei. Amândoi se odihnesc în cimitirul Bellu, unde au un monument de o rară frumuseţe artistică, executat de sculptorul italian Rafaello Romanelli. Zdrobit de durere, Poroineanu se sinucide la 15 septembrie 1908, a doua zi după întocmirea testamentului prin care lasă toată averea sa de mii de hectare oraşului Caracal”
E pacat insa ca un oras care a primit o avere asa mare nu are bunul simt sa intretina acest monument de o frumusete inegalabila!

Si peste toate, toamna...

Clujul, orasul cuminte

Iata ca am ajuns din nou la Cluj, pe o vreme mohorata de toamna in zona montana dar relativ senin in Cluj ul istoric. Toamna bantuie pe strazi, lumea e mai cuminte, retrasa in case sau in hrube adanci in care mananca sau de distreaza. Ceilalti, deja dorm demult la ora cand eu ma plimb pe strazile aproape pustii.

Viata pare a curge altfel intr-un oras de provincie, totul pare mai lent, oamenii nu sunt la fel de grabiti ca in Bucuresti, de exemplu. Ai senzatia ca cei de acolo au timp, au vesnicia la dispozitie pentru a rezolva ceea ce si-au propus. Chiar si relationarea pare mai inceata dar mai deschisa decat intr-un oras mare. Delicat este faptul ca noi, sudicii, ne dam de gol imediat ca nu suntem de-ai locului, nu avem melodicitatea graiului asa cum o au localnicii. Asta nu constituie insa un aspect negativ.

Senzatii de toamna

Uneori soarta ne este harazita de zei. Ei decid pentru noi. Noi devenim doar instrumente de lucru, simpli spectatori in piesa ce se scrie cu noi si despre noi. Interactionam cu ceilalti pentru ca soarta ne scoate in cale situatia respectiva. Altfel viata ar decurge sub un alt semn. Dar ea curge asa cum trebuie sa fie, uneori fara posibilitatea de a ocoli destinul.
Noptile mele de insomnie sunt un dat. Nu chem nimic, nici strabunii si nici muza, pur si simplu, somnul nu se lipeste de mine iar surescitarea e la ea acasa. Uneori poate ne cautam rostul in lume. Ne agatam de lucruri pentru a ne duce viata mai usor. Ne uitam in oglinda si trebuie sa fim mandri de ceea ce suntem. Sau poate ca ar mai trebui facut ceva...
Astept uneori cu interes sa fac doar cativa pasi prin iarba plina de roua, sa ascult greierasii cantand, sa simt mireasma florilor de salcam sau tei, in timp ce soarele scalda nadirul in corole aurii.
Florile vor trece, dar nu si perceptia noastra despre ele. Timpul trece? Nu, doar noi! El este etern!
O albina a intepenit cu aripile desfacute intr-o floare. Si-a ales sa se odihneasca definitiv pe o floare a soarelui, ca un ultim salut pentru intreaga-i existenta.

Spre Sinaia

Codrul a prins in frunze pastelul unui pictor iscusit... Privesc in zare si imi pare ca Deus s-a jucat de-a toamna...aprinzand lumini pentru noi!

Casa strabunicului

O casa batraneasca asteapta noi suflete care sa-i improspateze fata si zestrea. Cuminte, intre vita de vie si merii obositi de vremea ce a trecut prin frunze si peste trunchiul scobit de furtuni. Asteapta proiecte care sa-i dea stralucirea de altadata...