Sunt momente in care nu stim cum sa reactionam. Astazi, mai mult ca alta data, m-am dus sa vad ce face perusul meu, de ce e atat de mut si nu e zglobiu, ca altadata, ciripind de indata ce auzea usa de la intrare. L-am gasit asteptand in colivie, nitel apatic. Am intins mana dupa el si nu s-a ferit, cum proceda de obicei. L-am luat in mana si imi parea nitel obosit, tragea sa scape dar nu cu ravna…
L-am asezat pe masa si am vazut ca se impleticea, fara sa aiba prea mare stabilitate in picioare. Cu un ultim efort, a incercat sa zboare pe umarul meu. Respira mai greu. L-am luat usor in mana si l-am asezat din nou pe masa. Simteam ca e in apropierea clipei in care va pleca pe alt taram, ceva din interiorul meu imi spunea asta. Inutil sa ma intreb ce mai are, usor, usor, s-a stins, respirand de doua ori mai profund. A adormit ca un prunc, asteptand invierea in cealalta lume.
Kity, cel care mi-a inviorat diminetile timp de 2 ani, a plecat in alte zari, odata cu toamna ce se strecoara usor in noi…
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu